Unul dintre clienții noștri, designer de interior, ne-a spus la un moment dat că frumusețea locului în care trăiești te poate face mai bun și mai fericit. Un loc frumos îți schimbă starea și te face să te simți alt om. Nu am verbalizat niciodată până atunci acest lucru astfel, dar mi-am dat seama imediat că așa este, că am simțit și eu același lucru când mă aflam într-un loc frumos.

Din câte știu eu, primele obiecte de artă (sau oricum, cu scop decorativ) au apărut pe Pământ acum câteva zeci de mii de ani – undeva înspre o sută de mii. Lucrul ăsta s-a întâmplat într-o vreme când oamenii erau foarte puțini, iar viața lor era mai primejdioasă și mai nesigură decât suntem noi capabili să ne închipuim azi.

De atunci și până acum, n-a existat civilizație, de la cea mai primitivă la cea mai avansată, care să nu aibă o preocupare pentru frumusețe, așa cum a înțeles-o fiecare. Și e limpede ca lumina zilei că aceste zeci de milenii n-au fost lipsite de griji sau primejdii. Iar asta arată că oamenii nu caută și nu creează frumusețe fiindcă n-au ce face, ci pentru că e o nevoie reală. Ne dorim confort psihologic imediat după ce-l avem pe cel fizic și fiziologic. Situația e foarte simplă, iar afirmația că frumusețea e o nevoie e fără de tăgadă.

De ce, veți întreba atunci, există atât de multă urâțenie în jurul nostru? Și de ce ne-ar păsa de ea? Uneori avem scuze serioase: foamea, setea, frigul sau arșița. Sau primejdia de moarte din orice alt motiv. Vremurile de război, pandemiile sau alte catastrofe pot să șteargă din noi totul în afară de instinctul de supraviețuire și de umanitate.

Dar nu e ușor să recunoaștem că cel mai adesea n-avem nici măcar o urmă din aceste scuze. Știu, suntem plini de unele false, care au în spate lucruri precum graba, lăcomia („vrem mai mulți bani”, gândim mulți dintre noi, fără a ne dori neapărat și o viață mai împlinită) sau lenea, fizică și mentală. Din cauza lor acceptăm cu nonșalanță urâțenia fizică și vizuală din jurul nostru. Pe ea o înghițim și mergem mai departe, exact așa cum facem și cu apa murdărită sau cu mâncarea plină de năzdrăvănii care nu ne omoară pe loc, dar ne mumifică de vii, ne omoară de tineri și nu ne lasă să putrezim după ce-am murit.

Uităm atât de ușor și uităm devreme de astfel de lucruri, parcă mai ușor și mai devreme decât miile de generații care ne-au precedat. Dar problema cea mai mare aici nu e că suntem înconjurați de ziduri gri și de mormane de mizerie în orașele noastre. Nu e nici cacofonia verbală și vizuală a suprafețelor pe care punem imagini și vorbe ca să ne convingem să cumpărăm idei sau lucruri. Și nici prostul-gust pătrunzător, frate cu proasta educație, împreună cu care e atât de evident în adresările răstite sau comportamentele dezgustătoare ale celor care le oferă complet gratuit.

Problema e că în România tot ce nu se pedepsește, înflorește. Urâțenia persistă în jurul nostru pentru că noi, consumatorii, o acceptăm. Nu ieșim în stradă când un spațiu verde e îngropat sub asfalt pentru că așa arăta proiectul firmei de construcții ce a renovat clădirea din apropiere. Continuăm să cumpărăm produse cu ambalaje de un design îndoielnic, pentru că ne-am obișnuit cu ele așa și nu ne-a învățat nimeni de mici să distingem între frumos și urât.

De ce nu există o preocupare pentru frumos și armonie din cea mai fragedă vârstă? De ce nu ne învățăm copiii arte plastice și dramatice și istoria artei, de mici și până la bacalaureat? De ce nu ne mai pasă de retorică ? De ce ajungem să fim nu simpli, ci simpliști în exprimare? De ce evităm cărțile de peste 500 de pagini, sau frazele lungi, sau hexametrii?

Pun retoric toate întrebările astea ca să nu vă amăgiți că frumusețea și urâțenia nu ar conta. Ba contează – dacă nu ești în primejdie de moarte (și nu, criza economică nu e o primejdie de moarte), ele contează. Fiți convinși că frumusețea e o recompensă, iar urâțenia o pedeapsă: uitați-vă la interioarele căminelor din toată lumea, apoi la închisori (sau, în multe cazuri, și la alte clădiri publice) și veți înțelege ușor că e așa. Sau ieșiți pe stradă și veți înțelege că un nume împiedicat, o literă hâită ca dracul sau o culoare de fundal care-ți afectează pe viață retina sunt răutăți pe care nu trebuie să le ignorăm. Răutăți care ne fac pe toți mai urâți, mai săraci și-n cele din urmă mai neîmpliniți.

Când ajungi pe aeroportul din București, indiferent de unde vii, te lovește urâțenia panourilor publicitare – de la conținut, la calitatea producției (la polul opus cred că e Elveția, unde calitatea backlit-urilor din aeroport surclasează tot ce am mai văzut prin Europa). E prima impresie pe care o creăm atât străinului venit în vizită în România, cât și românului relaxat după concediu, revenit în „baia de urât” din București. Cazinouri și fete. Asta vindem noilor-veniți și totul foarte ieftin, dacă ne luăm strict după calitatea designului și a tiparului.

Pe lângă cei care nu se pricep să aprecieze corect frumosul și urâtul, mai sunt cei care cred că se pricep. Sunt, de regulă, oameni deștepți și cultivați, dar nu în arta frumosului. Aceștia sunt cei mai periculoși pentru că ignoră sfatul celor care se pricep și propagă urâtul pentru că au forță financiară. Ei, din păcate, nu sunt puțini.

E loc, așadar, de multă educație estetică pentru toate vârstele și cred în necesitatea unui program național în acest sens. Poate dacă am reuși să avem un mediu mai frumos în jur, de la design-ul de obiect, de produs, la urbanism și curățenie – am deveni și noi treptat alții: mai buni, mai civilizați și mai frumoși pe dinăuntru.