Multe secole, am trăit în comunități relativ mici și izolate. Am trecut așa prin vremuri grele[1]. Ele ne-au învățat să fim neîncrezători în străinii de orice fel, să ținem ghimpii scoși (așa mici și cam caraghioși cum erau) și să ne pese doar de pielea noastră, separându-ne prin șanțuri adânci de soarta celor de lângă noi. Chiar numele așezărilor noastre arată asta – satul nostru românesc vine de la latinescul fossatum, care înseamnă șanț (defensiv).

Cu chinuri și opinteli, bucata de lume în care trăim s-a civilizat. Ne-am înmulțit și, vrând-nevrând, a trebuit să învățăm să trăim în contact tot mai strâns unii cu ceilalți. Să ne organizăm și să ne ordonăm, să ne ascultăm și chiar să ne ajutăm semenii pe care nu-i cunoaștem, cu care nu suntem încuscriți în niciun fel[2] și pe care francezii ne-au învățat să-i numim concetățeni.

Dar chiar dacă procesul ăsta durează de atâta amar de vreme, n-am învățat încă până la capăt să trăim și să lucrăm împreună la scară mare. Nu de familie și sat, ci de oraș, de domeniu de activitate și de națiune. Suntem mai degrabă dispuși să ne ignorăm, să ne abandonăm și să ne trădăm unii pe alții. Să mergem solo și să gândim, cu perdea sau fără, că după noi poate foarte bine să vină potopul.

Copiii noștri învață să fie prieteni unii cu alții, dar până la un punct – aflat undeva destul de jos, pe la nivelul tălpii, unde se întâmplă călcatul în picioare (chiar la o scară mică, de joc nevinovat). Oricum, ei deprind mai întâi cum să se bată și abia apoi cum să se apropie unii de alții. Iar școala nu drege prea mult busuiocul, pentru că îi stimulează să tragă fiecare pentru nota lui, care trebuie să fie cât mai mare, cu orice preț. Despre echipe se-nvață doar la fotbal, iar despre ideile de proiect și de lider (lider real, nu despot) – mult prea târziu și prea superficial.

Și uite așa ajungem ca mulți dintre noi, adulții, să ne batem între noi ca chiorii, să construim relaxați pe mormintele altora[3] și să ne petrecem viața umflându-ne exagerat în pene. Concurența la nivel individual, de grup și organizațional e bună, dar realitatea din țări ceva mai răsărite ne arată că cea de la noi e de-a dreptul monstruoasă. Nici nu vreau să ajung pe linia asta până la politică și să mă gândesc la multele alianțe degrabă asasinate printre „cuțite și pahară”. Politica, nu-i așa, e o curvă care merită înjurată, bătută și ignorată. Nicidecum ascultată și înțeleasă sau, doamne-ferește, ajutată să-și depășească condiția, pentru că dacă ar face-o, n-am mai avea față de cine să ne simțim superiori.

Dar până la urmă de ce contează toate astea pentru mediul românesc de afaceri? Pentru că se continuă și se reflectă în el. Iar asta ne împiedică să facem față marilor provocări de business, actuale și viitoare. Ne împiedică să construim mai multe companii mari, agile, adaptabile și persistente. Unele care să recucerească piețele din țară și să crească-n același timp sănătos în afară, decenii la rând, devenind globale.

Trebuie să începem să punem un preț real (în bani, în timp, în atenție, în note șamd) pe cooperare. Adică pe lucratul în echipă la proiecte asumate de toți, pe trasul împreună în aceeași direcție și nu fiecare unde-o vedea cu ochii. Măcar din când în când. Trebuie să dăm și notă pe clasă, nu doar pe elev, și stimulente pe proiecte de breaslă, nu doar de companie. Azi, nu mâine, pentru că depindem unii de alții mai mult decât ne-a-nvățat istoria.