Rotița la care trebuie să umblăm e felul în care ne raportăm noi la viață. Concret, felul în care reacționăm la ce ni se întâmplă. La nivelul acela individual care, fie că e vorba de o persoană, fie că e vorba de o organizație, se supune în întregime voinței noastre și nu este reglementat nici de cel mai represiv regim politic.

Ce facem când ajungem în vremuri grele? Strângem cureaua și răbdăm, fără a încerca să facem cu adevărat ceva, la acest nivel individual, pentru a alunga greutățile. Gândim în mod reflex că nu există soluții aici și că cei care au putere de vreun fel sau altul sunt cei care pot să facă ceva, nu noi. Efortul de a îndura o viață mai proastă ni se pare infinit mai tolerabil decât cel de a găsi o cale să o facem mai bună.

Nu e niciun dubiu că găsitul unei way out, cum spune englezul, e dificil. E greu pe bune, cu bube, tăieturi și hernii, pentru că trebuie să ne eliberăm din cele mai grele lanțuri—cele ale obișnuinței. În privința asta, știm că ne e practic imposibil să scăpăm de tipicul bizantin[1] , de cifoza cervicală care doare dar ne permite să facem bășcălie de sabia de deasupra gâtului, căci știm că ea nu taie capete plecate.

De asta nu inovăm mai mult în vremuri grele. De asta nu ne gândim la căi noi de a ieși din strânsoare, la căi de-a genera bogăție nouă, nu la meschinării bune de împărțit pe cea veche (cea creată deja de noi și de predecesorii noștri), ce se topește văzând cu ochii. Sclipuim ceva, fie pe la noi prin ogradă, fie scăpând șmecherește câte o mână prin ograda vecinului, să-i mai ghiontim un pic capra și să mai furluăm măcar un fursec, un leaț de-nfipt în gard, ceva. Să facem ceva curat și închegat, ceva ce n-a mai făcut neam de neamul nostru? Mai greu.

Din 2008 încoace ar fi trebuit să vedem nu zeci, ci sute și poate chiar mii de idei noi de a crea valoare economică, în afaceri existente sau în altele nou-pornite. Eu unul nu zic că n-au existat astfel de idei, ci că au fost mult prea puține. Zic că n-au avut loc nici în agenda publică, nici în atenția fiecăruia dintre noi—nu pe cât ar fi meritat.

Industriile creative[2] de toate felurile, cele care trăiesc din a naște idei noi nu doar frumoase ci și folositoare, ar fi trebuit să înflorească de atunci încoace și să fie locomotivele care ne scot din groapă sau măcar ne aduc mai aproape de marginea ei. Nu scriu toate acestea pentru c-am avut vreun vis profetic, ci pentru că așa ceva s-a întâmplat deja de mai multe ori, în mai multe locuri din lumea asta, de multă vreme.

Dar la noi nu se întâmplă—nu la nivelul critic care să producă efecte vizibile[3] . Și nici nu se va întâmpla până când relațiile noastre de zi cu zi, cele dintre oameni ca și cele dintre companii, instituții sau organizații de orice fel nu vor fi fundamental oneste, bazându-se pe valoare autentică. Întrebați-i, de exemplu, pe oamenii din filmul românesc unde s-ar afla acesta (inclusiv din punct de vedere material) dacă adevăratele valori de acolo ar fi recunoscute de la bun început în țară, nu doar tardiv în străinătate.

O economie și o societate clădite pe furt, șpagă și cârpeală ieftină dar scump plătită nu vor avea niciodată nevoie de frumusețe, inteligență și ingeniozitate artistică sau inginerească. Oricum nu în cantități mari, capabile să susțină mulțime de domenii profesionale, de orașe și de familii și să schimbe fața țării. Ci vor putea să dăinuie la nesfârșit în urâțenie și impostură–gândiți-vă la nenumăratele exemple de arhitectură și amenajare urbanistică nu doar de cel mai prost gust, ci și de o calitate îngrozitoare.

Dar e în puterea noastră să nu lăsăm să se întâmple așa ceva. N-ar trebui să renunțăm la a gândi și a crea lucruri noi, utile și frumoase, în ciuda adversităților de tot felul. Sau cel puțin ar trebui să ne încurajăm apropiații și pe cei tineri din jurul nostru s-o facă, dacă simțim că n-avem puterea s-o facem noi înșine. Ar trebui să avem încredere că micile noastre eforturi vor schimba până la urmă țara, chiar dacă avem mult de tras până să vedem nu doar o floare-două, ci primăvara întreagă.