De când ne-am despărțit de regnul animal, una din căile de a crea valoare (adică de a ridica statutul nu doar social, ci și economic al unei comunități) este găsirea sau născocirea de lucruri pe care nu le-a mai avut nimeni înainte, niciodată. Pentru asta, e nevoie de meșteri, barzi, visători, atleți, clovni, vraci, povestitori sau orice alt fel de „nebuni” (semi)geniali. Și de circumstanțe favorabile pentru ca ei să se manifeste.

Dacă se întâmplă o singură dată, comunitatea respectivă devine un loc de pelerinaj religios sau laic. Gândiți-vă la Maglavit (și la multele alte locuri din toată lumea unde diverși credincioși au avut epifanii), sau la locurile pe unde a viețuit Vlad Țepeș. Se câștigă o pâine și în Sighișoara, și la Bran din asta. Nu foarte albă, dar nici nu se moare de foame.

Dar dacă se întâmplă mai mereu, nu prin repetiție ci printr-un flux constant de lucruri nemaivăzute, localitatea (sau regiunea) respectivă devine o Mecca. Pe de-a dreptul vorbind, ciudate, lucrurile, ideile și persoanele noi exercită o evidentă atracție atât pentru alte lucruri, idei și persoane noi cât și pentru capitalul mereu dornic să se înmulțească. Odată pornit, procesul acesta de atracție nu e liniar, ci devine repede un cerc virtuos care se auto-amplifică. Și care înseamnă o pâine mult mai albă și mai mare decât cea care iese din vânzarea de tricouri cu vampiri.

Știu că o faceți deja, dar nu vă gândiți doar la Silicon Valley – lumea e plină de exemple, și mai vechi și mai noi decât capătul sudic al golfului San Francisco. Iar diferențierea prin noutate „ciudată” nu generează valoare doar în domenii-vedetă precum tehnologiile avansate sau energia, ci și în agricultură, medicină sau educație. Un profesor care transformă modul de gândire al unei generații sau un bucătar care schimbă obiceiurile alimentare ale unui întreg oraș sunt la fel de valoroși ca un arhitect de software care lucrează la sistemul de operare pentru următorul must-have gadget. Iar în jurul lor cresc alți oameni și alte locuri de muncă și alte idei și alți oameni…

E un scenariu frumos, dorit și căutat în toată lumea. În cel mai recent articol pe această temă pe care l-am citit, cineva de la MIT[1] provoca foarte direct managerii comunităților locale să încurajeze „ciudații” și să-i lase să înflorească (a se citi: să inoveze), inclusiv prin a se da la o parte din calea lor atunci când e cazul. Pentru că nu de puține ori, circumstanțele favorabile de care scriam mai sus sunt de fapt o combinație cu doar două ingrediente. Unu: un nivel acceptabil al infrastructurii care deservește nevoile elementare (de la siguranța publică și canalizare la comunicarea electronică). Și doi: eliminarea sau prevenirea apariției piedicilor birocratico-legislative, de la legendara ștampilă pe bon până la finanțările bine intenționate (europene sau nu) dar care îngrădesc inovația prin condiționările kafkiene cu care vin la pachet.

Ziceți că sună prea frumos ca să se întâmple și la noi, în România? Ei bine, de data asta eu sunt optimist și zic că o să se întâmple. În următorii trei până la șapte ani vom vedea primari și consilii de pe la noi care vor face exact acest lucru, în mod sistematic și cu o suplețe mentală și operațională neobișnuită pentru birocrații sau pentru aleșii români. Nu dintr-o mare păsare pentru semeni, ci dintr-un pragmatism foarte pronunțat. Rețetele tradiționale de succes în domeniul lor[2] se perimează încetul cu încetul, în vreme ce încurajarea (sau măcar netulburarea) „nebunilor” născocitori de inovații și business poate genera capital financiar și politic serios fără să coste comunitățile, figurativ vorbind, o mână și un rinichi.

Așa că lăsați „ciudații” să vină la voi, să se adune și să facă ce știu ei mai bine. Până nu-i ademenesc alții, să creeze bunăstare în altă parte.