N-am să scriu despre procesul de ideație specific pentru vreun domeniu de activitate sau altul. N-am cum. El e familiar specialiștilor și celor pasionați de fiecare disciplină sau ramură în parte. Eu îl știu bine pe cel de la mine din ogradă, din construcția și reconstrucția de branduri. Cu toate astea, cred că există câteva paradigme care sunt universal aplicabile. Le văd valoarea în propria muncă, iar ele mă fac s-o iubesc și mai mult. Despre una dintre ele scriu acum, ca răspuns la interpelarea cu care am început povestea.

E vorba de timp și cum ne raportăm la el. E vorba de „termen lung” și „termen scurt” și de ce înțelegem prin acești termeni, aici și acum. Da, afirm cu toată răspunderea că dacă avem o înțelegere clară a timpului și a duratelor la care ne raportăm atunci când gândim și muncim, atunci capacitatea noastră de a inova se schimbă radical. Putem descoperi lucrurile pe care nu le vedem în mod obișnuit, pentru că se ascund fie după dealul din față, fie chiar sub propriul nas. Mai afirm la fel de ferm că, dacă avem curajul să ieșim din medii și mediocritate, „termen lung” ar trebui să însemne una sau două generații. Adică minim 25 și, ideal, 50 de ani. Iar „termenul scurt” ar trebui să fie o săptămână sau, și mai bine, o zi. Sună extrem? Sună extravagant? Te face să exclami condescendent „Mă lași?” Atunci e exact ce trebuie ca să ieși din zona de confort.

Imaginează-ți doar ce ar putea să însemne un astfel de termen lung. Imaginează-ți felul în care transformă și cele mai înfricoșătoare sarcini în ținte pe care le poți atinge. Imaginează-ți câtă libertate emoțională și de acțiune îți oferă. Suntem prea des pesimiști și chiar de-a dreptul defetiști pentru că realizăm (ca niște oameni bine ancorați în realitate ce suntem) că lucrurile pe care le vrem nu pot fi obținute într-o lună sau două, într-un an sau maxim trei. Căci, nu-i așa, trăim în vremuri imprevizibile și e complet inutil să plănuim și mai ales să visăm dincolo de lungul brațului. Ei bine, raportarea la un termen lung cât o generație sau două îți permite să-ți asumi obiective imposibil de atins altfel. Îți permite să construiești piramidele sau să născocești un leac pentru SIDA, literalmente. Face posibilă ieșirea din înapoiere prin cele un milion de amănunte necesare pentru asta, căci n-ai cum să devii domn în doar cincizeci de ani dacă înainte ai fost iobag cinci sute. Iar inovația pornește, da, și de la obiective pe care suntem tentați să le numim aiuristice, caraghioase sau nebunești. Care implică perseverență, răbdare, osteneală, vise lăsate urmașilor cu limbă de moarte și altele asemenea.

Mai imaginează-ți ce poate să însemne adevăratul termen scurt. Câtă concentrare face posibilă, cât de sincer te face atunci când te pune să alegi, pe loc, ce e cu adevărat important și într-o ordine în care, oricât ai încerca s-o întorci, nu există decât un loc unu, un loc doi și-un loc trei, toate bine separate. Eu unul cred că sinceritatea brutală de pe vremuri[1] a devenit acum atât de rară încât, atunci când e reflectată în lucrurile sau în acțiunile noastre, e fără dubiu o inovație. Imaginează-ți ce motivator puternic poate fi, pentru niște oameni capabili și pasionați de ceea ce fac, întrebarea: „Ce puteți face voi într-o zi, ceva care să conteze pentru alții? Nu neapărat ceva măreț, dar care să conteze cu adevărat?” Un termen scurt înseamnă o postură incomodă, din care luăm deciziile prin cele mai profunde convingeri ale noastre sau chiar prin instinct. Clar, postura asta nu ne ferește deloc de greșeli, dar cu siguranță ne face să acționăm cu convingere și cu putere. Ne duce astfel spre ceva nou și, cu siguranță, ne îndepărtează de amânările, oscilațiile și locurile călduțe și confortabile ale vieții de zi cu zi. Până la urmă, inovația e ceva rar, extraordinar și prețios, nu?

În fine, mai afirm un lucru. Raportarea asta la timp e în primul rând individuală. Nu-ți trebuie niciun fel de voie de la împărăție (și nici măcar de la line manager sau de la lume-n general) pentru a o face corect, ci doar curaj.