Toate acestea sunt lucruri pe care le „consumăm” pentru rațiune și intelect, dar și pentru emoție și suflet. Nu doar că ne plac, dar ne și formează, literalmente. Ne construiesc individualitatea, ne definesc personalitatea, gândirea, visele, felul în care ne raportăm la ceilalți, felul în care ne comportăm și comunicăm oriunde ne-am afla – abia treziți dimineața în pat, sau când vorbim la un eveniment public, în fața a sute de oameni.

Dar simțurile cu care absorbim lucrurile din jurul nostru nu sunt discriminatorii. Ele nu aleg ce să ne transmită. Când deschizi ochii și vezi un milion de obiecte, nu poți alege să le vezi numai pe cele frumoase și să le ignori pe cele urâte. În autobuz sau în avion nu poți ignora cenușiul hainelor celorlalți călători, după cum în trafic sau în parcare nu poți evita să observi că marea de mașini care te înconjoară e la fel de cenușie (azi, când scriu, e înnorat și totul e oricum cenușiu). Ei bine, toate lucrurile „cenușii” (denumire generică pentru orice e estetic apăsător) care se strecoară pe lângă cele frumoase (pe care le căutăm și le alegem conștient) ne afectează. Chiar dacă încercăm să le ignorăm și uneori pare că ne iese, ele continuă să afecteze, chiar dacă mai subtil, dispoziția noastră. Iar dispoziția noastră devine noi.

Așa că frumusețea sau urâțenia a tot ce ne înconjoară e parte din ceea ce suntem. Și când spun tot, înțeleg tot – de la abecedarul din care învățăm să citim, la străzile pe care le străbatem, de la vorbele pe care le auzim de la trecători și modelul de pe lenjeria de pat, până la clădirile din jurul nostru și la ambalajele produselor pe care le cumpărăm. Dintre toate aceste miriade de lucruri, cele care sunt urâte nu pot deveni frumoase decât treptat și doar dacă cei care le concep și produc aleg frumosul în detrimentul urâtului, deosebindu-l pe unul de celălalt.

De aceea, cred că deosebirea aceasta între Frumos și Urât este unul dintre cele mai importante lucruri din viață, și de aceea ar trebui să o învățăm de mici.